by Răzvan Prepeliță | 6:46 am

„Aici e Radio, Europa Liberă”.

Când venea iarna ne mutam cu toții în bucătărie, o cameră pe care ai mei încercau să o izoleze de restul gerului din apartament. Erau vremurile când țevile caloriferelor erau folosite doar pe post de comunicație între vecini.

Mama improviza, cu perne, scaune și saltele de burete, un pat cocoțat peste colțarul și așa rablagit. Încingea aragazul și deschidea ușa cuptorului, în reprize, ca să nu ne intoxicăm, îmi explica ea grijulie. Aerul fierbinte pătrundea în cameră înmuind frigul ce îți intra în oase. Subit se lua curentul, dar ai mei aveau „backup-ul” pregătit: aprindeau o lumânare, așa că nu scăpam nici în beznă de lecții.

Dimineața, aparatul de radio, cocoțat pe frigiderul aproape gol, mergea fie pe muzica ușoară a lui maică-mea, fie pe Europa Liberă a lui taică-meu. Știu că întrebasem odată în hohotele alor mei de ce vocea aceea frumoasă de la radio nu spune și povești pentru copii. După ani de zile, urma să aflu că doritul povestitor al copilăriei mele era Emil Hurezeanu.

Eram doar în clasa a 4-a, însă tata reușise să îmi insufle deja, cumva involuntar, o cultură a fricii față de oamenii răi, cum îi numea el pe cei de la Securitate. Chit că ne făceau, în aplauze, ba șoimii patriei, ba pioneri, noi, puștii de atunci, înțelegeam cumva că lucrurile nu sunt așa cum trebuie să fie, mai ales când eram sufocați, în cozile la carne, ori la pâine sau de-a dreptul răstigniți în îmbulzeala pentru portocale. Cel mai confuz era atunci când Moș Gerilă cel de la uzină vroia să asculte aceleași și aceleași poezii patriotice în contrast cu momentul când venea acasă și subit își schimba numele și preferințele poetice. Moș Crăciun asculta poezii cu animale, cu copii și uneori chiar și cu cei doi pisoi, Motoşel şi Botoşel ai Anei Blandiana.

Ai mei nu au fost eroi la Revoluție, dar s-au bucurat enorm atunci când s-a ridicat elicopterul de pe Comitet.

„Du-te în p…a mă-tii, să nu te mai întorci!”, i-a urat taică-meu lui Nicolae, urmărind, deodată cu toată România, primul reality show al unei televiziuni românești: „Căderea Ceaușeștilor”. Erau cadre de pe străzi, unde, printre cioburi, erau pături aruncate alandala peste oameni morți, mulți oameni, același tip de pătură pe care ai mei o întindeau la iarbă verde și mă uitam speriat la cei fără suflare, fără să am habar că vor urma vremuri când acordul parental nu ar permite o asemenea imagine controversată pe retina copilăriei.

Ascultam șuieratul gloanțelor de afară, de sub patul din dormitor, iar orice zgomot de pe casa scării era făcut de „probabil un terorist!”, asta în opinia mamei. Brusc în apartament nu mai era frig, căci descoperisem instant adrenalina, o sursă de căldură surprinzător de puternică. Când nenea Nicki, un vecin bărbos considerat rebel datorită aparatului video de care nu a vrut niciodată să ne spună cum a făcut rost, a ieșit la bustul gol, în balcon, strigând în gura mare: „A căzut Ceaușescu!!!”, am văzut ochii umezi de bucurie a lui taică-meu. Comunismul se prăbușise și eram teferi.

***

„Nino, nino…”. Deschid ochii. Cred că pentru câteva fracțiuni de secundă am ațipit la volan. Observ repede că nu e mare bai, nicio mașină nu a înaintat vreun metru.

Au trecut 28 de ani de la Revoluție și sunt undeva între Sinaia și Brașov blocat pe celebrul DN1, gândindu-mă în gol la toate acestea. Văd în retrovizoare cum degeaba urlă o Ambulanță, mașinile nu au unde să se ducă, iar cele care ar putea să îi facă un pic de loc rămân nemișcate, parcă cimentate într-o lene și o nepăsare tot mai contagioase în traficul de pe străzile noastre.

***

Mă sună tata. Sunt așteptat la masă. Mă întreabă cât mai fac până acasă. „Nu știu, poate îți răspund prietenii tăi de la Antena 3” îi spun, cu o răutate gratuită. Imediat îmi pare rău că am zis asta, dar nu m-am abținut. De ceva ani de zile, România lui s-a ascuns în posturi de televiziune precum Antena 3 ori RomâniaTV. Aud în fundal televizorul care vorbește de statul paralel. Imediat taică-meu îmi dă replica că nu au cum să fie autostrăzi dacă cei de la putere nu sunt lăsați să își facă treaba. Realizez, din nou, că e în zadar să încerc să îi mai zic ceva. Suferă de hipertensiune și nu vreau să îi mai fac și eu inimă rea. Și totuși mă bate un gând…, și totuși aș vrea să îl întreb ce s-a întâmplat cu bărbatul acela de acum 28 de ani care înainte să plece la lucru asculta Europa Liberă, dacă și-l mai aduce aminte pe tatăl meu care îmi făcuse cunoscute poeziile Anei Blandiana, iar eu nu reușeam la vârsta aia să înțeleg substratul lor politic și doar râdeam de cei doi pisoi haioși. Ce s-a întâmplat cu tânărul acela de atunci care ura comunismul din tot sufletul și care se lăuda cum avea ocazia celor din jur că nu și-a făcut niciodată carnet de partid.

***

Mașinile înaintează câțiva metri apoi se opresc brusc. Trece o coloană oficială cu antemergători, iar în urma lor reușește să se strecoare și ambulanța, urmată imediat, de vreo câteva mașini ai căror șoferi ori au cedat nervos, ori doar sunt acel gen de șoferi.

***

După doar 3 ani de la Revoluție fabrica s-a închis iar el a mai lucrat la privat pe salarii, care după ce că erau batjocoritoare, le primea și cu mare întârziere. Erau vremurile când respectul față de angajați era cea mai mică problemă a celor deveniți peste noapte angajatori. Oare atunci s-a rupt povestea lui? Cartea de muncă era o amintire prăfuită, iar munca la negru l-a transformat cu timpul într-un ursuz.

***

Am parcurs 50 de km în două ore jumătate, bară la bară.

La masă, tata îmi explică statul paralel, nu vrea să audă de DNA, iar Tăriceanu e unul dintre cei mai buni politicieni pe care i-a avut România. Monologul lui politic mă face să răbufnesc în interior, căutând explicația metamorfozei sale. Îmi trece prin minte doar celebrul clișeu retoric, al ultimilor ani în România: „Oare de ce m-am întors în țară? Dincolo aveam un job mișto, mă integrasem…ce a fost în capul meu? Ce am crezut?”. 

Au îmbătrânit. Ridurile se desenează parcă sub ochii mei, pe viu. Îi iubesc.

Nu sunt multe schimbate, doar canapeaua, care era cândva fundația unui pat, acum nu mai e. Cărțile Anei Blandiana sunt toate la locul lor, fix în biblioteca de deasupra patului, de unde, cândva, ascultam șuieratul gloanțelor.

Mă întind în pat cu intenția de a ațipi câteva minute și îl rog pe tata să dea un pic mai încet sonorul televizorului, ce zbiară pe RomâniaTV. Nu mă aude. Îl mai rog o dată. Pare cufundat, de parcă ar fi acolo la masa invitaților. Zâmbesc.

Închid până la urmă ochii și înainte să adorm îl aud pe Liviu Dragnea, care invitat în studio, ne spune că a sosit momentul.

Share this...
Share on Facebook
Facebook
Email this to someone
email
Print this page
Print

Comments

No comments yet...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *