by Răzvan Prepeliță | 7:35 pm

Recreația se terminase și copiii se îmbulzeau la intrarea în școală. Când am văzut grămada care se formase, am avut o presimțire rea și m-am oprit din alergatul bezmetic din jurul castanului. Copacul crescuse falnic fix în mijlocul bitumului pe care era trasat terenul de handbal.

– Ioana, cred că ne controlează la freză!

Ioana s-a oprit și ea din alergat, și-a pipăit codițele lungi, și-a aranjat pe cap cordeluța albă care o făcea cea mai elegantă și mai frumoasă fată din clasă.

– E bine?, m-a întrebat de parcă eram o oglindă.

Era perfectă, dar nu i-am răspuns. Am reușit doar să dau din cap aprobator, căci mă gândeam cum aveam să îmi salvez eu pielea.

Mulțumită de răspunsul meu, a zâmbit cu mica ei strungăreață de sus. Și-a dus mâna la cravata de pioner, a netezit-o ușor cu degetele, și-a aranjat centura cu emblema socialistă de la fustița plisată și a verificat ciucurașii de la tresa galbenă de comandant de detașament. Țais!, ce mai… Era clar că nu va avea probleme la controlul inopinat pe care doi profesori zeloși îl executau, cam odată la două săptămâni. Plus că era fata unei profesoare foarte respectate în instituție.

În alergarea din pauză îmi pierdusem inelul de la cravata de pionier de care ne trăgeam la „prinsea”. Rezolvasem temporar problema, dar făcusem un nod care nu mai voia acum să se desfacă. Trebuia să o aranjez, cumva. Cel mai grav era însă că freza mea avea chică. Uitasem să comunic acasă evaluarea profesoarei de istorie care trăsese concluzia că nu mai era nevoie să spun ceea ce învățasem. Primisem direct un patru în catalog din cauza părului prea mare. La asta se mai adăuga faptul că nu intonasem cu zel o strofă din „Trei culori” înainte de a fi ascultat, cum era obiceiul, la ora ei.

– Ești o rușine, Prepeliţă! Patru și… ține bostanul plecat!

Contactul meu vizual cu părul ondulat al tovarășului Ceaușescu, din tabloul cocoțat deasupra tablei, dispăruse. Floricica, „Monstrul cu coc”, cum o porecliseră elevii, tocmai mă informase că nu meritam să îl privesc în ochi pe Conducătorul Iubit.

Ioana a trecut de filtrul de la intrare așa că urma rândul meu. Când am apărut în raza vizuală a „Monstrului cu coc” proptit la intrarea în școală, i-am văzut ochii negri care mă măsurau din cap până în picioare.

M-a tras deoparte, apucându-mă de ciuful pe care îl întinsese până mi-au dat lacrimile și mi-a zis să aștept la colț alături de „ăia, de acolo, derbedeii naibii!”.

– Doar nu credeai că treci, măi, Pupăză!

– Prepeliţă mă cheamă…, și am primit una după cap.

– Obraznic mai ești!

M-am întors cu spatele să nu văd bucuria celor care treceau și făceau mișto de noi cei adunați într-un ciorchine, în dreapta intrării, fix sub poarta de fotbal desenată cu creta pe perete.

Am dat cu ochii de Dragoș, băiatul unui celebru fotbalist român, care jucase la Campionatul Mondial pentru România. M-am liniștit un pic. Eram în aceeași echipă cu o vedetă a școlii, căci Dragoș îl moștenea pe taică-su și dribla cu lejeritatea cu care respira, fiind adorat la campionatul dintre clase. Nu mai conta că era rivalul meu în competiția pentru inima Ioanei, conta doar că eram în acele clipe grele împreună. L-am calmat, era mai speriat decât mine. Oare ce vom păți?

***

România din zilele noastre se transformă, parcă, pe zi ce trece, în școala mea comunistă din copilărie. Fiecare dintre politicienii aflați la guvernare mă duce cu gândul la „Monstrul cu coc”. Fiecare. Acești politicieni vindicativi și acri ne trag democrația de ciuf zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Spiritul civic al fiecăruia dintre noi, cei care vrem ca timpurile dictaturii ceauşiste să nu se mai întoarcă niciodată, e în tranșee. 

În anul Centenarului am devenit niște zombi care se hrănesc doar cu speranța într-o Românie democratică, o Românie cu spitale, cu autostrăzi, cu o justiţie independentă.

Ne gazează cu jandarmii, ne prostesc bătrânii, ne alungă tinerii care pleacă pe capete. Voi îl știți pe băiatul lui Codrea? Nu e invenție, există! Dar pe al lui Gherman? Eu îi știu pe ambii. Familii ca ale voastre. Familii cărora le pleacă copii pe dincolo pentru că…, știm motivele.

Fiecare dintre noi cunoaștem cel puțin un român care sigur nu vrea să se mai întoarcă. Pentru că i-a ajuns să mai încaseze castane…

***

Dragoș scăpase de un patru, căci îi picase prima parte din imnul lui Ciprian Porumbescu modificat de comuniști. Partea aia o știam și eu.

Continuarea însă, plus emoțiile, toate anunțau dezastrul.

– Mai departe, Prepeliţă!

– Deci..

– Niciun deci!

– Ăăă,.. Azi partidul ne unește/Și pe plaiul românesc…și pe plaiul românesc…

– Așa, haide, haide că nu te mai salvează nimeni de corigență, dacă nu zici mai departe. Să nu te tunzi știi. Îmi mâncați zilele în loc să îmi mulțumiți. Zilele!, a ridicat vocea.

– Socialismul se clădește…/El se clădește…

M-am oprit.

Era o liniște în clasă încât auzeam foșnetul frunzelor castanului din curte. Ah, ce aș da să mă ascund în spatele lui. Deja mă gândeam la ce vor spune ai mei cu privire la doi de patru, la corigența care, clar, urma să îmi facă praf vacanța.

– Prin elan muncitoresc!, s-a auzit șoapta Ioanei care s-a prefăcut că îi căzuse cordeluța pe jos, ca să fie mai aproape de urechea mea.

Share this...
Share on Facebook
Facebook
Email this to someone
email
Print this page
Print

Comments

No comments yet...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *