by Răzvan Prepeliță | 10:52 am

Prin anii ’90, bunica mea, văduvă jumătate din viață, se îmbolnăvise și nu se mai putea deplasa. Îi adorase pe comuniști și uneori opiniile ei despre politică le primeam încă din anii de dinainte de ’89, când, cocoțați într-un corcoduș din grădina casei în care locuia în chirie, ne mustra, pe mine și pe vărul meu, pentru năzbâtiile noastre.

– Aveți noroc, vă jucați toată ziua, loc de muncă oricum o să vă dea Ceaușescu când o să fiți mari, locuință la fel, ce vă pasă? Ce știți voi despre vremurile grele?! Voi nu aveți habar că uleiul costa 1 milion de lei, voi știți că am avut noroc cu comuniștii după război?, ne spunea potrivindu-și ochelarii crăpați cu ramele cafenii. Apoi își aducea aminte că suntem doar niște copii neastâmpărați și că suntem imuni la remarci sociale serioase, așa că făcea cale întoarsă în casă, unde continua să coase plăpumi pentru tot restul zilei.

Suspendat pe o creangă printre două corcodușe uriașe, începusem să înțeleg că exista o încrâncenată dispută politică în gospodăria în care îmi petreceam copilăria. Proprietăreasa, văduvă și ea, fără copii, locuia în cealaltă jumătate din casă. Exista între cele două bătrâne un troc ce dăinuise peste vremuri, conform căreia bunica îi gătea moldovenește, iar săsoaica o lăsase să locuiască acolo, de parcă ar fi fost casa amândurora. Porecla de săsoaică i se trăgea de la limba germană în care citea, zi de zi, căci, de fapt era originară din Boston, petrecându-și mare parte din viață în Germania. Ajunsă pe meleagurile noastre într-o poveste cu război și un ofițer român, săsoaica prinsese drag de noi și încerca să ne învețe tainele limbii lui Goethe. Fiind o contestară vehementă a secerii și a ciocanului încerca să ne atragă de partea ei, în disputa ei politică cu bunica. Cum prindea ocazia, ne servea câte o lecție de democrație camuflată în povești, evident citite în nemțește, spre nemulțumirea bunicii care nu înțelegea cu ce ne poate ajuta limba germană în acele timpuri.

– Lasă-i, măi femeie, cu germana ta, ei să învețe inginerie, dacă nu la Canal cu ei!

– Să se facă ghizi, să fugă cât văd cu ochii când o să aibă ocazia. Le dau eu adrese în Germania!

– Să îi mănânce capitalismul, cum m-a mâncat pe mine?

Ușile din lemn, cu geamuri subțiri, se trânteau din toate schijele. Ne vedeam cu toții peste câteva ore, bucuroși, de parcă nimic nu se întâmplase, la masa de prânz, unde săsoaica nu mai contenea cu complimentele la adresa talentului de bucătăreasă al bunicii.

Săsoaica îmi povestea că, dincolo de granițele României, exista un tărâm al bomboanelor, al dulciurilor, al desenelor animate care rulează în continuu și al bananelor, al locurilor în care, dacă vrei, te poți sui chiar pe o statuie de pe care să strigi, cât te țin plămânii: „Jos, Ceaușescuuu!”, fără să îți facă nimeni nimic.

– Cum te sui până sus, sus?

– Ja, ja, fix așa, până sus!, îmi răspundea cu ridurile alineate precum rândurile din abecedarul german pe care mă punea să îl citesc.

– Dar Buni zice că bananele ne înbolnăvesc, că avem merele noastre mai sănătoase și că plăcinta cu dovleac de îmi place mie, nu ar merge să fie făcută cu banane!

După căderea comunismului, boala bunicii se agravase, timpul se scurgea necruțător iar ea se stingea sub ochii noștri. Dar și așa căzută la pat, a cerut ca la alegeri să fie adusă urna mobilă, ca votul ei către tovarășul Iliescu să îl anuleze pe cel al proprietăresei care se ducea la cei din partida capitaliștilor care propuneau schimbarea României. A murit împăcată cu gândul că țara a rămas pe mâini bune. Proprietăreasa a urmat-o de dorul ei, la scurt timp, căci liniștea cărților nu reușea să suplinească disputele electorale casnice dintre cele două bătrâne.

– Uite-o pe Doina Cornea! Asta e doamna de care zicea bunica ta că „Precis nu știe să gătească!”, mi-a spus săsoaica, râzând, în timp ce ne uitam împreună la televizorul alb-negru, fost al bunicii, într-una din ultimele vizite în care am mai prins-o conștientă.

– Ce figură era bunică-ta, ce mai figură… zicea de Doina că de ce se ia de Iliescu, de ce Cornea asta, de ce nu își vede de ale ei?

Săsoaica a râs cu poftă, apoi și-a pus batista la ochi, ștergându-și ochii umezi.

Ceaiul negru, cu care mă servea mereu, aproape se răcise, iar pisica căsca de somn întinsă sub preșul de sub soba copilăriei.

-…Ale ei eram noi, românii. Noi eram treburile Doinei!, mi-a zis și a început să îmi vorbească în germană, una, alta, cu ridurile ălea inconfundabile.

Share this...
Share on Facebook
Facebook
Email this to someone
email
Print this page
Print

Comments

No comments yet...

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *